sâmbătă, 25 februarie 2012

Carnaval obscur.

Lumina calda a soarelui imi incalzea chipul palid. Ochii imi erau fierbinti. Simteam ca nu mai pot respira. Ma aplec spre pamant, zeci de amintiri imi napadesc in minte. O lacrima cade pe pamantul rece...totul imi pare ireal.
Ganduri imi tipa in minte zeci de nume de persoane, de locuri, de amintiri ce odata imi zambeau prieteneste. Acum provoaca atata durere, incep sa cred ca mi-au creat o dependenta de lacrimi si de chin. Atunci erau vise, simple vise ce-mi schitau cu otrava viitorul perfid. Imaginatia mea se naruia ca un peisaj in care se navalesc mii de caramizi dupa un cutremur.
Totul din juru-mi se invarte incet, ca o moara de joc dintr-un carnaval de clovni. Ce usor e pentru ei...mereu au o masca rujata, data cu creion dermatograf, incat lacrimile devin doar o piesa de teatru.
Ma simt ca un vartej de apa, pestii colorati reprezentand oamenii ce incearca sa ma trezeasca din lesin, din nebunie. Nu cred ca si-au dat seama ca eu ii aud, ii vad prin acesti ochi ce ard si plang, doar ca legatura dintre mine si corp a fost sugrumata de trecut.
Am intalnit o raza de speranta in drumul meu spre sfarsit ce-mi lumina calea abatuta de la rationament. Parca si durerea a devenit sedativ in fata intunericului ce ma astepta cu bratele deschise.
M-am panicat. De ce? Infinitatea de motive pe care le aveam nu putea fi redata in cerneala. Si totusi unul dintre ele a iesit in evidenta: totul a devenit alb.

2 comentarii: