A fost ceva...

   Stau si ma uit in fiecare zi, din strafundurile unei biblioteci mari si cunoscuta, la fiecare tanar si copila, plini de viata in obraji, ce cauta entuziasmati misterele trecutului scris cu cerneala veche in felurite carti.

   Paginile mele s-au transformat in niste foi patate de trecerea timpului, cu niste coperti pline de sentimente pescuite de la fiecare visator ce a apucat sa ma rasfoiasca. Din cate am auzit, un singur tocilar a reusit sa-mi descifreze literele, de la prima pana la ultima. 

    Asa i-au spus ei: "tocilar". Dar cred ca au facut-o din pura invidie pentru ca acel copil avea un dar special. Si nu am nici urma de indoiala. Simteam privirea arzatoare ce se napustea asupra fiecarei fraze firave si parca ma gadila de bucurie, bucuria adusa de acel adolescent pierdut in filele eternitatii.

   Nu mi-a pasat cand intr-o ora tarzie, in acel moment aurit in care deasupra noastra veghea un fragment de noapte clara, copilul a adormit si nu a mai putut sa-mi termine unul dintre cele mai palpitante capitole. Nu voi putea spune niciodata ca m-am suparat atunci cand a varsat din greseala doua picaturi de apa pe cerneala zgariata de privirile altor personaje. Pentru ca dorinta lui de a-mi deslusi hieroglifele incepea sa arda chiar si-n sufletul meu.

   Dar...in una din zilele ploioase ale toamnei tarzii m-a parasit in acest loc straniu in care se pare ca-mi voi petrece infinitul. Acum stau si privesc acele ceasului de perete cum se invart ametitor de tare. Acum...stau si privesc cum destinul imi rade in fata si se joaca cu soarta cartilor de colorat.

P.S. Textul asta mi-a adus aminte de inocenta unei compuneri scrise in camera goala, lipsita de glasurile de copil, cand am ramas atunci amandoi si am inceput sa descriem viata lui.