Carnaval obscur.

Lumina calda a soarelui imi incalzea chipul palid. Ochii imi erau fierbinti. Simteam ca nu mai pot respira. Ma aplec spre pamant, zeci de amintiri imi napadesc in minte. O lacrima cade pe pamantul rece...totul imi pare ireal.
Ganduri imi tipa in minte zeci de nume de persoane, de locuri, de amintiri ce odata imi zambeau prieteneste. Acum provoaca atata durere, incep sa cred ca mi-au creat o dependenta de lacrimi si de chin. Atunci erau vise, simple vise ce-mi schitau cu otrava viitorul perfid. Imaginatia mea se naruia ca un peisaj in care se navalesc mii de caramizi dupa un cutremur.
Totul din juru-mi se invarte incet, ca o moara de joc dintr-un carnaval de clovni. Ce usor e pentru ei...mereu au o masca rujata, data cu creion dermatograf, incat lacrimile devin doar o piesa de teatru.
Ma simt ca un vartej de apa, pestii colorati reprezentand oamenii ce incearca sa ma trezeasca din lesin, din nebunie. Nu cred ca si-au dat seama ca eu ii aud, ii vad prin acesti ochi ce ard si plang, doar ca legatura dintre mine si corp a fost sugrumata de trecut.
Am intalnit o raza de speranta in drumul meu spre sfarsit ce-mi lumina calea abatuta de la rationament. Parca si durerea a devenit sedativ in fata intunericului ce ma astepta cu bratele deschise.
M-am panicat. De ce? Infinitatea de motive pe care le aveam nu putea fi redata in cerneala. Si totusi unul dintre ele a iesit in evidenta: totul a devenit alb.

Regina de neagra.

Toti cad ca niste pioni de pe tabla alb-negru. Unul dupa altul isi urmeaza destinul pentru a-si proteja regina. Regele e neimportant si incapabil de a gandi un joc in care sa-si piarda cat mai putin dintre soldati. Poate aluneca doar un singur patratel? Trist. In concluzie, cel care a inventat sahul s-a jucat cu regele, l-a facut neputincios. Acest geniu nebun i-a acordat reginei capacitatea de a cuceri intreaga tabla de sah, partea cea mai usoara fiind seducerea conducatorului inamic.
Nu stiu de ce m-am legat de sah..cam la asta ma gandesc cand simt cum se lupta in mine doua forte opuse ce au sanse egale de castig. Doar ca in functie de reusita, depinde si viitorul meu..si in astfel de momente, in care ma simt neputincioasa in fata destinului, ce pot face altceva decat sa scriu? (:


                                                                                                                                        PV

Spune-mi o poveste..

Ma uit cum negura cuprinde pe rand fiecare felinar de pe stradute. Se apropie macabra spre mine. Ce sinistra e seara asta, pana si luna s-a speriat. Am temperatura..ochii imi sunt umflati, iar rationamentul gandirii mele ii fredoneaza cantece de dragoste persoanei pentru care m-a parasit. Este atat de cald.. Ma simt ca si cand as fi pe Soare.. Voci nebune urla in capul meu si eu cad. Tot cad intr-o prapastie nesfarsita. Simt cum restul de suflet ce mi-a mai ramas in urma plecarii ei, se dezmembreaza in cioburi ce raman in urma caderii mele. Poate sunt otravita.. Cred ca m-am otravit singura cand am visat la imposibil, cand am visat la momentele in care nu raman in pustiu, alaturi de nimeni. Si doare groaznic de tare. Lacrimile imi curg fara sa simt nimic. Probabil pentru ca la contactul cu obrazul meu se evapora.. Totul imi amortizeaza caderea... Inca privesc cum negura se apropie. Ma intreb unde se afla acea suprafata de care ma voi izbi si ma voi face pulbere. Inspaimantator insa ca nu pot spune nimic despre inima, de data asta. Nu simt nimic. Nici macar nu mai stiu daca o mai am, sau e pur si simplu un gol in locul ei ce imi alinta nebunia. Ard, cad, dar inca visez. Doar ca mi-e frica de otrava. Imi doresc sa visez pentru amandoi, dar vocile mi-au aratat ca naivitatea mea se insala amarnic. Nu mai pot...nu, nu mai pot. Nu mai vreau sa gandesc, nu mai vreau sa planific. Te rog. Ce zic eu? Te implor, spune-mi o poveste...

Ai invatat sa zbori si ai zburat..acum presupun ca urmez eu.

Prima dimineata insangerata in care am inteles ceea ce-mi spunea...iti apasa pieptul, iti taie respiratia si totul iti pare un vis, cand de fapt ochii ti se dau peste cap si inima lesina. Tot ce mi-a mai ramas acum este...nimic. Am murit - sufletul meu nu-mi mai apartine de acum..a zburat odata cu vocea mea interioara, cu punctul meu de sprijin, cu bataile inimii, cu gandurile si cu lacrimile ce-mi colorau trupul. A fost o lovitura ce mi-a zdruncinat universul. Inca sunt ametita...iar eu tot alba sunt. Mi-am pierdut echilibrul si ma clatin pe o sfoara atat de subtire, incat o simt sub talpi cum mai are putin si cedeaza. Mi-a luat inima si mi-a spart-o in mii de culori rubinate. Si acum vine intrebarea aia pe care am incercat sa o evit mereu: ce fac acum? Trebuie sa continui cumva sa exist, ca sa-mi pot recupera viata. Trebuie sa gasesc o modalitate de a lasa timpul sa treaca fara sa ma raneasca. Trebuie sa las soarta sa aleaga viitorul meu. Daca s-ar grabi putin... 
Iti promit ca in ceasurile ce vor veni, va batea acel clopot ce va decide cand destinele amandurora se vor intersecta in acel punct...Paris.



                                                                                                               PV

http://www.youtube.com/watch?v=RBM_srNAOk8

Fericire superficiala...

Refuz sa ma dau batuta in fata trecutului. Ma urmareste lacom si asteapta sa ma dau batuta amintirilor ce mi-au dat foc sufletului. Acum arde....flacarile din pupile ce se leagana ritmat se mistuie in iris. Gandurile insangerate stralucesc pe-al meu cer ca niste stele. Versuri taiate, fara rima intre ele, stau si plang in fata lui Eminescu. Buze inmuiate in sictir urla in ecouri : "Fericire!" . Corect...fericire, pace, liniste. Visul meu se aseamana cu dorinta unui copil de a avea prima jucarie. Dar ce vise, domne?! Cine da doi lei pe vise? "Trebuie sa invatati sa visati.", "Trebuie sa invatati sa va traiti viata", "Viata inseamna ordine in suflet"...vorbe simple. Habar n-au cum e sa fii visator...au uitat si vorbesc tampenii.
Ah...e clar, sunt infectata. Sunt infectata de acest virus al fiecarui adolescent ce scrie metafore din care se scurge tristete si ura. De ce, copii dragalasi? De ce ati uitat de fericire? Ati scris prea mult despre vieti infecte. Erati nebuni. Asta mi-a placut la voi. Asta m-a facut sa va citesc..asta m-a facut sa visez.
Viata e o ironie ce se pare ca v-a otravit. Ati uitat sa zambiti..ati uitat de fericire si nu-mi vine sa cred! Ati uitat de iubirea pura desenata in fiecare cantec de chitara. Imi doresc ca cineva sa ma trezeasca din cosmar si sa-mi spuna ca totul a fost o gluma proasta.

A fost ceva...

   Stau si ma uit in fiecare zi, din strafundurile unei biblioteci mari si cunoscuta, la fiecare tanar si copila, plini de viata in obraji, ce cauta entuziasmati misterele trecutului scris cu cerneala veche in felurite carti.

   Paginile mele s-au transformat in niste foi patate de trecerea timpului, cu niste coperti pline de sentimente pescuite de la fiecare visator ce a apucat sa ma rasfoiasca. Din cate am auzit, un singur tocilar a reusit sa-mi descifreze literele, de la prima pana la ultima. 

    Asa i-au spus ei: "tocilar". Dar cred ca au facut-o din pura invidie pentru ca acel copil avea un dar special. Si nu am nici urma de indoiala. Simteam privirea arzatoare ce se napustea asupra fiecarei fraze firave si parca ma gadila de bucurie, bucuria adusa de acel adolescent pierdut in filele eternitatii.

   Nu mi-a pasat cand intr-o ora tarzie, in acel moment aurit in care deasupra noastra veghea un fragment de noapte clara, copilul a adormit si nu a mai putut sa-mi termine unul dintre cele mai palpitante capitole. Nu voi putea spune niciodata ca m-am suparat atunci cand a varsat din greseala doua picaturi de apa pe cerneala zgariata de privirile altor personaje. Pentru ca dorinta lui de a-mi deslusi hieroglifele incepea sa arda chiar si-n sufletul meu.

   Dar...in una din zilele ploioase ale toamnei tarzii m-a parasit in acest loc straniu in care se pare ca-mi voi petrece infinitul. Acum stau si privesc acele ceasului de perete cum se invart ametitor de tare. Acum...stau si privesc cum destinul imi rade in fata si se joaca cu soarta cartilor de colorat.

P.S. Textul asta mi-a adus aminte de inocenta unei compuneri scrise in camera goala, lipsita de glasurile de copil, cand am ramas atunci amandoi si am inceput sa descriem viata lui.

Moment ciudat.

Am plans...am plans cu lacrimi rosii marmorate ce-mi raneau obrajii fierbinti. Dar la un moment dat, moment care de altfel a fost unul foarte aiurea, m-am intrebat de ce. "Pentru ce?". Am timp..am ganduri..am constiinta..am vise..am familie..am prieteni. Pentru ce lacrimile mele de copila indragostita? Daca am luna si dragostea din mine care arde, ce-mi pasa mie de restul? Restul e nimic. Restul exista ca sa ma ajute sa zbor, dar daca mai rau ma incurca, nu mai bine ma lipsesc? Daca am vise si prieteni, ce-mi trebuie altceva ca sa pot admira apusul trandafiriu si farmecul lunii?


P.S. Eu tot aberez cu si despre luna. Ma intreb de ce...si nu cred ca sunt singura :)) Totusi exista o explicatie (pentru orice exista o explicatie...cica): sunt rac. Si pe langa asta...sunt ciudata. Asa ca vreau sa stii totusi un lucru: atunci cand mi-ai zis asta, m-ai facut fericita, pentru ca daca sunt ciudata, inseamna ca am ceva special. Deci ca nu sunt o oarecare.


                                                                                                                                PV