duminică, 3 decembrie 2017

R.a.f.

Nu, copile, nu iti deschide brusc aripile. Te apropii de o prapastie ce se sfarseste in mare.. intr-o mare involburata. Valurile te ademenesc.. ca mai apoi sa te arunce. Inainte de a fi pierdut insa, vei realiza. Caci simti, copile. Tu simti, deci stii. Dar va fi prea tarziu ca sa iti poti redeschide aripile, caci marea nu iarta. De ce ar face-o? Consecintele deciziilor sunt inevitabile, precum scoicile strivite sub pasii unui pescarus care trebuie sa se aventureze in universul de galaxii. Pasi mici, insa fara de care marea nu ar avea nisip. Iar mare fara nisip nu exista. Nu? Nu, copile, nu iti deschide brusc aripile...

"Cata luciditate, atata constiinta, cata constiinta, atata pasiune, cata pasiune, atata drama."

luni, 31 iulie 2017

Realocarea timpului pierdut. I'm back

Un accident întâmplat în timp ce Universul a clipit. Asta am fost, o scăpare a focului ce animează ființa."Mi-e dor de tine și îți caut chipul în fiecare margine a firii". Dar nu vreau să știi, nu trebuie să știi.. dacă aș putea, nici eu nu aș mai ști. De fapt, nici nu știu. Nu mai știu. Tot cerul mă privește melancolic. Eu îi spun, dar nu se încrede, nu se încumetă să înțeleagă. Nici că ar putea.. Doar stelele pot înțelege, pot simți, pot vibra. Cumva știu ce s-ar fi putut întâmpla și nu a fost să fie. Ele, nu eu. Eu îmi pot doar imagina. Cam așa: "Când ai să-mi ieşi în cale iar/ Să nu-mi spui nici o vorbă, doar/ să/ te apropii-ncet, tăcut/ să regăsim într-un sărut/ Trecutul-ntreg, îmbrăţişaţi/ uitând de noi, de toţi uitaţi/ şi să rămânem astfel, duşi/ ca în "Sărutul" lui Brâncuşi..." (Romeo Morari)

P.s. Voi lasa asta pentru oricine care are nevoie de ea: 

                                         Legenda Inelului lui David

David a fost al doilea rege al Israelului, tatăl lui Solomon și strămoșul lui Isus.

David a fost un rege drept și înțelept, foarte iubit de poporul său. Însă, ca toți oamenii, mai greșea uneori.

Există o legendă care spune că într-o zi, el a cerut celui mai faimos bijutier din Israel să-i facă un inel la care, când se va uita, de va fi vesel, să devină trist, iar de va fi trist, să devină bucuros. I-a acordat bijutierului trei zile pentru a-i face acest inel special, iar dacă nu va reuși, i se va lua viața.

Bijutierul, care nu cunoștea farmece sau vrăji, a căzut într-o tristețe care ducea spre disperare, deoarece, oricâte pietre prețioase ar fi pus inelului, și oricât de pur ar fi fost aurul din care l-ar fi făurit, nu avea atâta putere, încât să schimbe radical starea de spirit a unui rege.

Trecuseră două zile, dar mintea bijutierului nu a putut scoate la capăt în nici un fel porunca regelui. Se plimba pierdut, deja văzându-și capul undei erau picioarele, atunci când Solomon, copil fiind, s-a apropiat de el.

– De ce ești atât de abătut și îngândurat? l-a întrebat micul Solomon pe bijutierul regal.

– Tatăl tău, regele, mi-a poruncit să-i făuresc un inel unic, iar atunci când va fi trist și se va uita la inel, să se înveselească, iar de va fi prea vesel, să se întristeze. Iar eu nu am puteri magice, să fac acea bijuterie. Mai am o singură zi la dispoziție, iar dacă nu îndeplinesc porunca, voi plăti cu viața. Sunt pierdut!

Solomon, a cărui înțelepciune radia încă de pe atunci, i-a șoptit bijutierului ceva la ureche. Iar bijutierul, nemaiștiind ce să facă de bucurie, a și fugit în atelier.

A doua zi, regele David a chemat la el bijutierul, care i-a dat inelul cerut. Regele era supărat în acea zi și fața îi era întunecată de griji.

A luat inelul, l-a studiat, după care, înseninându-se la față și râzând în același timp, a poruncit i se dea bijutierului doi saci de galbeni.

Pe inel erau inscripționate cuvintele: ȘI ASTA VA TRECE!

Nu a fost nevoie de nici o vrajă, cuvintele au o putere mai mare decât orice. Iar regele, cu acel inel și cu cuvintele pline de înțelepciune, a reușit să ajungă la echilibrul de care avea nevoie.

Trebuie să ne bucurăm la maxim de momentele fericite, pentru că vor trece curând, iar tristețea nu trebuie să ne doboare, pentru că totul e trecător.

sâmbătă, 8 august 2015

Gandurile mele si punct

Stau într-un punct. De atât este nevoie. Trebuie doar să stai. Să te oprești. De fapt, să oprești timpul în loc pentru un moment. Indiferent de cât de lung este acel moment, îți vei putea canaliza energia pe un singur gând. Sau pe toate, unul câte unul. Cel puțin asta am făcut. Mă simt ca o criminală...ce fel de om își permite să roage timpul să ia o pauză ca să (se) poată gândi? Nimeni nu-și permite un astfel de lux. Sau dacă și-l permite, înseamnă că și-a închis ochii pentru totdeauna și că nu e doar o pauză, este eternitate. Eterna liniște, eterna pace, eterna neștiință în neexistenta luciditate. Revenind la acel punct în care mă aflu..ar putea fi orice punct. O scoică măcinată de suflete pereche și de marea tânără, neliniștită, sau poate una din venele scoarței de copac ce împânzește pământul. Pământul pulsează sub mine. Îmi simte neliniștea și devine neliniștit. De fapt, nu e vorba doar de o particulă. Întreg universul începe să clipească, simțind că ceva perturbă ordinea generală. Nu cred că s-a gândit vreodată că acel element poate fi o rebelă ce s-a oprit să se gândească. 
  
Așadar, m-am oprit să mă gândesc. Nu știu exact la ce anume, însă îmi pun întrebări. Răspunsurile nu se grăbesc să ajungă. Poate pentru că nu au timp. Dar devine ciudat. Totul. Nu înțeleg... m-am oprit din proprie inițiativă? Atunci de ce mă simt de parcă sunt captivă, de parcă mă sufoc, de parcă cineva și-a pus eșarfa în jurul gâtului meu și mă privește printr-o oglindă satisfăcut cum rămân fără aer?  
  
Ah, nu știu ce scriu. Nu știu de ce scriu. Nu știu de ce nu am mai scris. Dar știu că trebuie să scriu. Orice. Oricând. Doar așa pot rămâne în viață...doar așa pot opri timpul ca să caut răspunsuri. Trebuie să-mi amintesc că orice s-ar întâmpla, scrierile rămân. Gândurile rămân. Emoțiile rămân...și din păcate, la fel și întrebările.  
  
Tu îmi poți răspunde? 

miercuri, 3 decembrie 2014

Nu stiu

O clipa. Doar de o clipa este nevoie. Timpul, secundele, amintirile, visele, curg, trec pe langa tine, te lovesc, te iau de mana si te zguduie ca un cutremur. Te rascolesc, cred ca asta este cuvantul. Timpul este relativ. Universul conspira. Geniile sunt persoane nebune, intrucat una normala nu le poate intelege. Si cum majoritatea suntem banali, o regula a vietii plantate in pamant, asa ne este dat sa consideram o exceptie. Pe langa timp si genii, exista spatiul. Sentimentul denotat de muzica este dat de o singura vibratie ce se propaga in spatiu. Un simplu praf de stele atat de mic incat nu-l vezi, il simti. Iti coase un model in suflet, o amintire, o bataie a inimii. Iar apoi? Apoi incepi sa te zbati in melancolie, euforie, nestiinta, caci tu esti banal, nu geniu. 

Toate aceste voci ce lasa urme pe pereti...ce vreti? Poate voi intelege candva..intr-o alta dimensiune, intr-o alta viata, intr-o alta galaxie, intr-o alta casa, intr-o alta istorie, intr-un alta batalie...intr-un alt timp. Poate. Niciodata cu siguranta.

duminică, 28 septembrie 2014

Side Note

Timpul consuma iubire. Ochii verzi viseaza, zambesc, chibzuiesc momentul prezent si isi aduc aminte de apusurile petrecute alaturi de suflete calde. Dar oare in urma acestor amintiri ce ramane pictat? De fapt, oare ramane pictat ceva? Mai sta cineva sa picteze dupa ce foaia ramane nesifonata, imaculata, dupa ce omul isi odihneste ochii, dupa ce Universul lasa o urma de fum in destinul respectivei stele?

marți, 16 septembrie 2014

Trăiesc ca să iubesc

 Nu știu din ce cauză, omul depinde de definiții. Omul are nevoie să își însușească descrieri, are nevoie să înțeleagă, ca mai apoi să poată simți. Incapacitatea de a prioritiza sentimentele la nivel de individ, ba chiar de a le păstra, constituie un obstacol în evoluția omenirii. Nu mai știm să vorbim cu vecinul, nu mai știm să hrănim un porumbel rătăcit, nu mai știm să mirosim o floare, nu mai știm să privim cerul și luna...multe nu mai știm. Puține știm ca să ne mai putem numi oameni. Prea puține. Am devenit niște roboți, conduși de frică și de butoane, întrucât nu tehnologia depinde de noi, ci noi depindem de tehnologie. Este noul nostru viciu. 
 Evident, realizarea acestui adevăr mă întristează. Cu toate astea, atunci când mi se oferă ocazia, încerc să scot acest defect în evidență și să îl tratez cu iubire. Într-un final...nicio boală nu este incurabilă în fața iubirii

joi, 16 ianuarie 2014

A trecut mult si mult va trece...................................pana ai sa intelegi.

Deschide te rog ceasul si ofera-mi niste timp..doar de imprumut. Lumea zboara prin vise ce-mi acopera fiecare clipire si totul se dizolva in vorbe, in clipe si-n nisip. Stele reci sclipesc acum fermecatoare prin vraja noptii violete. Dar cu ce scop, copile? Esenta si-a pierdut-o de mult. Fericirea si-a pierdut culoarea, la fel si semnificatia anotimpurilor. La ce e buna iarna, cand afara e ceata, nu zapada? Nu intelegi, caci lumea mea se afla in delir. Isi cauta un soare, o luna si iubire. Niste timp...atata cer.