duminică, 27 februarie 2011

Silence...

Linistea ma sperie pentru ca ea tipa adevarul... noaptea ma seduce cu soapte... intunericul ma ia de mana si ma ademenste catre sfarsit. Respiratia mea incalzeste aerul rece. Sunt doar eu si luna. In aceasta pustietate fara margini am comunicat prima data cu ea: cu gandul, cu mintea, cu cuvantul. Aici mi-a daruit prima sclipire din viata. Am simtit cum ma ridic la ea sa o imbratisez, sau poate chiar sa o sarut, dar am... clipit. Concentrarea psihica nu a mai fost pentru luna, a fost pentru luna si clipire... asa ca am cazut... cadeam, simteam cu aerul trece prin mine iar eu nu mai aveam unde sa cad. Nu ma opream si nu stiam ce sa cred... daca am murit si eram in alt loc nepamantesc... daca luna se juca cu mine.... daca innebunisem... Am deschis ochii, uitandu-ma la cerul calator plin de stele. Visasem. Iar luna nici nu mai era pe cer.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu