sâmbătă, 8 august 2015

Gandurile mele si punct

Stau într-un punct. De atât este nevoie. Trebuie doar să stai. Să te oprești. De fapt, să oprești timpul în loc pentru un moment. Indiferent de cât de lung este acel moment, îți vei putea canaliza energia pe un singur gând. Sau pe toate, unul câte unul. Cel puțin asta am făcut. Mă simt ca o criminală...ce fel de om își permite să roage timpul să ia o pauză ca să (se) poată gândi? Nimeni nu-și permite un astfel de lux. Sau dacă și-l permite, înseamnă că și-a închis ochii pentru totdeauna și că nu e doar o pauză, este eternitate. Eterna liniște, eterna pace, eterna neștiință în neexistenta luciditate. Revenind la acel punct în care mă aflu..ar putea fi orice punct. O scoică măcinată de suflete pereche și de marea tânără, neliniștită, sau poate una din venele scoarței de copac ce împânzește pământul. Pământul pulsează sub mine. Îmi simte neliniștea și devine neliniștit. De fapt, nu e vorba doar de o particulă. Întreg universul începe să clipească, simțind că ceva perturbă ordinea generală. Nu cred că s-a gândit vreodată că acel element poate fi o rebelă ce s-a oprit să se gândească. 
  
Așadar, m-am oprit să mă gândesc. Nu știu exact la ce anume, însă îmi pun întrebări. Răspunsurile nu se grăbesc să ajungă. Poate pentru că nu au timp. Dar devine ciudat. Totul. Nu înțeleg... m-am oprit din proprie inițiativă? Atunci de ce mă simt de parcă sunt captivă, de parcă mă sufoc, de parcă cineva și-a pus eșarfa în jurul gâtului meu și mă privește printr-o oglindă satisfăcut cum rămân fără aer?  
  
Ah, nu știu ce scriu. Nu știu de ce scriu. Nu știu de ce nu am mai scris. Dar știu că trebuie să scriu. Orice. Oricând. Doar așa pot rămâne în viață...doar așa pot opri timpul ca să caut răspunsuri. Trebuie să-mi amintesc că orice s-ar întâmpla, scrierile rămân. Gândurile rămân. Emoțiile rămân...și din păcate, la fel și întrebările.  
  
Tu îmi poți răspunde? 

miercuri, 3 decembrie 2014

Nu stiu

O clipa. Doar de o clipa este nevoie. Timpul, secundele, amintirile, visele, curg, trec pe langa tine, te lovesc, te iau de mana si te zguduie ca un cutremur. Te rascolesc, cred ca asta este cuvantul. Timpul este relativ. Universul conspira. Geniile sunt persoane nebune, intrucat una normala nu le poate intelege. Si cum majoritatea suntem banali, o regula a vietii plantate in pamant, asa ne este dat sa consideram o exceptie. Pe langa timp si genii, exista spatiul. Sentimentul denotat de muzica este dat de o singura vibratie ce se propaga in spatiu. Un simplu praf de stele atat de mic incat nu-l vezi, il simti. Iti coase un model in suflet, o amintire, o bataie a inimii. Iar apoi? Apoi incepi sa te zbati in melancolie, euforie, nestiinta, caci tu esti banal, nu geniu. 

Toate aceste voci ce lasa urme pe pereti...ce vreti? Poate voi intelege candva..intr-o alta dimensiune, intr-o alta viata, intr-o alta galaxie, intr-o alta casa, intr-o alta istorie, intr-un alta batalie...intr-un alt timp. Poate. Niciodata cu siguranta.

duminică, 28 septembrie 2014

Side Note

Timpul consuma iubire. Ochii verzi viseaza, zambesc, chibzuiesc momentul prezent si isi aduc aminte de apusurile petrecute alaturi de suflete calde. Dar oare in urma acestor amintiri ce ramane pictat? De fapt, oare ramane pictat ceva? Mai sta cineva sa picteze dupa ce foaia ramane nesifonata, imaculata, dupa ce omul isi odihneste ochii, dupa ce Universul lasa o urma de fum in destinul respectivei stele?

marți, 16 septembrie 2014

Trăiesc ca să iubesc

 Nu știu din ce cauză, omul depinde de definiții. Omul are nevoie să își însușească descrieri, are nevoie să înțeleagă, ca mai apoi să poată simți. Incapacitatea de a prioritiza sentimentele la nivel de individ, ba chiar de a le păstra, constituie un obstacol în evoluția omenirii. Nu mai știm să vorbim cu vecinul, nu mai știm să hrănim un porumbel rătăcit, nu mai știm să mirosim o floare, nu mai știm să privim cerul și luna...multe nu mai știm. Puține știm ca să ne mai putem numi oameni. Prea puține. Am devenit niște roboți, conduși de frică și de butoane, întrucât nu tehnologia depinde de noi, ci noi depindem de tehnologie. Este noul nostru viciu. 
 Evident, realizarea acestui adevăr mă întristează. Cu toate astea, atunci când mi se oferă ocazia, încerc să scot acest defect în evidență și să îl tratez cu iubire. Într-un final...nicio boală nu este incurabilă în fața iubirii

joi, 16 ianuarie 2014

A trecut mult si mult va trece...................................pana ai sa intelegi.

Deschide te rog ceasul si ofera-mi niste timp..doar de imprumut. Lumea zboara prin vise ce-mi acopera fiecare clipire si totul se dizolva in vorbe, in clipe si-n nisip. Stele reci sclipesc acum fermecatoare prin vraja noptii violete. Dar cu ce scop, copile? Esenta si-a pierdut-o de mult. Fericirea si-a pierdut culoarea, la fel si semnificatia anotimpurilor. La ce e buna iarna, cand afara e ceata, nu zapada? Nu intelegi, caci lumea mea se afla in delir. Isi cauta un soare, o luna si iubire. Niste timp...atata cer. 

duminică, 3 noiembrie 2013

Cenușă de trandafir

 Lunile trec precum stelele căzătoare: le privești, dar ele dispar chiar înainte de a clipi. Totu-i trecător, incert și simplu. Cuvânt pentru a descrie universul din interiorul sufletului meu nu cred că a fost încă plăsmuit..nu pot explica nici măcar prin vreo analogie. Sunt fascinată de complexitatea lumii imaginare, la care toți apelează atunci când vor să-și vindece persoana. Dar puțini sunt cei care aleg să schițeze realitatea propriu-zisă, fără a o îmbrăca într-un voal umoristic, sau ironic, sau.. (spre exemplu).  
  
 Personal, mie îmi place să scriu în metafore și culori despre miresme simple ale propriilor sentimente. Mulți au stabilit clar un scop, o temă, un incipit și o concluzie. Doar eu, împreună cu încă un număr mic de persoane rătăcite, prefer să mă plimb agale prin ceață, fără nicio lumină. Tu, cititorule, la ce te așteptai când ai ajuns în acest mic colțisor?  

marți, 13 august 2013

Caut donator de timp..

Vara asta trebuie sa ramana infinita. Am nevoie de ea. Am nevoie sa o beau, sa o respir, sa o privesc, caci este plina de momente sclipitoare. Vreau sa ajung in atatea locuri, sa fac atatea lucruri, sa intalnesc atatea persoane, incat timpul pare doar un copil. Pana acum, am fotografiat si pastrat in suflet multe trairi frumoase, dar planurile nu se sfarsesc aici. Ma gandesc ca daca voi reusi sa le realizez pe toate intr-un timp mai scurt..intensitatea va fi si mai mare..

Astept un mesaj, un telefon, sau doar un simplu semn de la persoana speciala ce-mi capteaza gandurile. Am nevoie sa ma impinga, sa ma indrume, sa-mi arate. Dar nu-i nimic, eu stau aici cuminte asteptand. Scriu.