sâmbătă, 8 august 2015

Gandurile mele si punct

Stau într-un punct. De atât este nevoie. Trebuie doar să stai. Să te oprești. De fapt, să oprești timpul în loc pentru un moment. Indiferent de cât de lung este acel moment, îți vei putea canaliza energia pe un singur gând. Sau pe toate, unul câte unul. Cel puțin asta am făcut. Mă simt ca o criminală...ce fel de om își permite să roage timpul să ia o pauză ca să (se) poată gândi? Nimeni nu-și permite un astfel de lux. Sau dacă și-l permite, înseamnă că și-a închis ochii pentru totdeauna și că nu e doar o pauză, este eternitate. Eterna liniște, eterna pace, eterna neștiință în neexistenta luciditate. Revenind la acel punct în care mă aflu..ar putea fi orice punct. O scoică măcinată de suflete pereche și de marea tânără, neliniștită, sau poate una din venele scoarței de copac ce împânzește pământul. Pământul pulsează sub mine. Îmi simte neliniștea și devine neliniștit. De fapt, nu e vorba doar de o particulă. Întreg universul începe să clipească, simțind că ceva perturbă ordinea generală. Nu cred că s-a gândit vreodată că acel element poate fi o rebelă ce s-a oprit să se gândească. 
  
Așadar, m-am oprit să mă gândesc. Nu știu exact la ce anume, însă îmi pun întrebări. Răspunsurile nu se grăbesc să ajungă. Poate pentru că nu au timp. Dar devine ciudat. Totul. Nu înțeleg... m-am oprit din proprie inițiativă? Atunci de ce mă simt de parcă sunt captivă, de parcă mă sufoc, de parcă cineva și-a pus eșarfa în jurul gâtului meu și mă privește printr-o oglindă satisfăcut cum rămân fără aer?  
  
Ah, nu știu ce scriu. Nu știu de ce scriu. Nu știu de ce nu am mai scris. Dar știu că trebuie să scriu. Orice. Oricând. Doar așa pot rămâne în viață...doar așa pot opri timpul ca să caut răspunsuri. Trebuie să-mi amintesc că orice s-ar întâmpla, scrierile rămân. Gândurile rămân. Emoțiile rămân...și din păcate, la fel și întrebările.  
  
Tu îmi poți răspunde?