vineri, 9 septembrie 2011

Departe...

Las timpul sa treaca si sufletul imi adoarme pe leaganul din lemn. Gandul mangaie drumuri suferinde si campii cu mori acoperite de panze vechi si arse. Visele ma duc intr-un abis, unde credeam ca sunt intr-un paradis la margine de oras, cand am descoperit locul unde pietrele inca mai spun povesti, apa le-nconjoara sub un pod ce se misca nesigur spre sfarsit. Scandurile se rup si lasa semne in amintirile rascolite de real. Deschid poarta copilariei si alerg spre casa cu trepte in spirala. Pozele prafuite imi arata persoane cunoscute doar din vechi vorbe spuse de mama. Pe oglinda, un paianjen priveste multumit cum un fluture se prinde in panza lui. Poate asa m-a capturat si pe mine timpul... poate asa m-a vrajit trecutul si nu mai trec peste. Ocolesc exactitatea spunandu-mi ca adevarul e o minciuna si ies pe strada ce a scapat de viitor. Ea inca a ramas pictata de trecut. Ma plimb si imi aduc aminte, trec pe langa case ce asteapta sa se darame. E doar o straduta dintr-un sat ce vrea sa se modernizeze... dar nu stie ca eu nu-i dau voie. Nu stie ca ii este imposibil atata timp cat eu nu o las. Asa vreau eu, deci tot asa se va numi... simplu , vechi,autentic: straduta noastra din Nehoiu.